Zadarnic cumpăna fântânii
Mă ceamă tainic în trecut,
Zadarnic mă aşceaptă cânii
Sî trec pă unge-am mai trecut,

Zadarnic bace vântu-ntruna
Învolburând prau pă drum,
Crezând că-m măi găsăşce urma
Şe s-o pierdut nu şcie cum.

Cu adieri mânghietoare
Mă caltă-n crenjili dă dud
Şî pân băgrinii încă-n floare,
Crezând că poace mă ascund.

Mă caltă aspru fluierând,
Pă soare şî pă lună,
Pământ şî ape măturând
O vorbă ca să-mi spună.

Ar vrea cu mine-a să juca
Că io i-am fost tovarăş bun,
Întotdauna mă-nsoţea
Pă cale şi pă drum.

Nu poace a-ş imagina
Unge-am putut dispare
Că-ntotdauna mă găsa,
Unge-aş fi fost sub soare.

Dar unge, Doamne, să-l găsăsc?
Că nu mai mi-s în stare
Să calt şi să nu-l întâlnesc,
În lumea asta mare.

Mă caltă-apoi pân cimitir,
Zdrelindu-ş umerii dă cruşi,
Crezând că pringe poace-un fir
La umbra groasă dă sub nuşi.

Mă caltă-nşet cotrobăind
Pă vechile poteci
Şî parcă îl aud strigând:
„Ionică, unge eşci?”

Ca altă dată i-aş răspunge
Şî i-aş ieşî în drum.
Dăgeaba însă. Nu m-auge
Dă unge sunt acum.

Zărind o cruşe măi răzleaţă,
Şicind, nu-i vine-a crege...
Rămas aşa, cu ochii-n ceaţă,
Speranţăle îşi pierge.

C-un geamăt şî cu lacrimi grele,
Pornind ca o tornadă,
Zburând spre lună şî spre stele,
Nimic nu vre să vadă.

Să-ntoarşe cruşea să o zmulgă,
S-o piardă pân pustie
Ca nimenea şî nişiodată
Dă ea să nu măi şcie.