(Povestitorul)

Era noapte-n Betleem
Când doi inşi mânati de soartă
Alergau pe străzi pustii
Şi bateau din poartă-n poartă.

Mergea Iosif cu Maria
Să gaseasca un lăcaş
Cu o gazdă primitoare
Ca să nasca-un copilaş.

Luara casele la rând,
Şi bogate şi sarace.
Nimeni nu a fost prea blând,
Primindu-i cu răutate.

(Un orăşean)

- La o ora-aşa târzie
Pentru ce bateţi la poartă
Făcând multă gălăgie
Când toata lumea-i culcată?

(Iosif)

- Ne cerem frumos iertare,
Văd că v-aţi cam supărat,
Însă facem o rugare
Chiar dacă v-am deranjat:

Am dori o gazduire
Poate fi şi o cămara,
Că i s-a-mplinit sorocul
Şi nu poate naşte-afară...

(Orăşeanul)

- Plecaţi de la uşa mea
C-am să dau drumu la câini!
N-am loc pentru-aşa ceva
Încercaţi la alţi vecini!

(Iosif)

-Hai, Marie peste drum,
Uite-o casă arătoasă,
Poate dăm de un om bun
Şi c-o inimă miloasă.

(Povestitorul)

După ce bătură-n poartă
Le ieşi un om în prag,
Ce-avea o privire aspră
Şi în mână cu-n toiag.

(Alt orăşean)

- Ce căutaţi în miez de noapte
Toată casa s-o treziţi?
Nu vedeţi că lumea doarme,
Vagabonzi nenorociţi?

(Iosif)

- Am dori dacă se poate
Cât de cât s-avem norocu
Să ne găzduiţi la noapte
Că i s-a-împlinit sorocu

Poate-aveţi atâta milă
Înăuntru s-o primiţi,
Întru-n colţ, pe-o păturiţa...
N-o să fiţi înghesuiţi.

(Orăşeanul)

- Să plecaţi de-aici acuma!
Nici nu pot să mă gândesc
Cu străini sa-m fac de lucru
Şi în casa să-i primesc.

(Povestitorul)

Mai priviră încă-o dată
La gazdă stăruitor
Şi văzură-apoi cum poarta
Se închide-n faţa lor

(Maria)

- Haide Iosife, să mergem
Încotro paşii ne poartă
Şi om lua o hotărâre
Să fie mai înţeleaptă.

N-am crezut c-o să ajungem
Să batem la-atâtea porţi
N-am crezut că e totuna
Să ceri milă de la morţi.

(Povestitorul)

După ce-au lăsat oraşul
Să doarmă nestingherit
S-au pierdut în întuneric
Pe un drum nepietruit.

Au păşit mai cu speranţă
Auzind cum latră câinii,
Desluşind în întuneric
Tot mai clar profilul stânii.

(Iosif)

- Ia te uită, tu, Maria
Parcă-i o stână de oi,
Poate ăsta e lăcaşul
După care umblăm noi.

(Povestitorul)

Câinii nici n-au mai lătrat,
Scheunau de bucurie,
Parc-anume-i aşteptau
Cât mai primitori să fie.

Cu un felinar în mână
Iese-n cale un păstor,
Întrebându-i cu blândeţe:

(Păstorul)

- Vă pot fi de ajutor?

Nu cumva v-aţi rătăcit
Apucând pe drumul stânii?
Văd că sunteţi oameni buni,
Fiindcă nu vă latră câinii.

(Iosif)

- Nu-i vorba de rătăcit,
Însă sunt dezamăgit
Că am străbătut oraşul
Şi o gazdă n-am găsit.

Mai ales că-n astă seară,
Cu voia lui Dumnezeu,
Vine-un copilaş pe lume,
Poate în lăcaşul tău.

(Păstorul)

- Haideţi repede în staul,
Că vă văd cam obosiţi,
Şi o să vă prindă bine
Cât de cât să mai dormiţi.

Mergeţi şi vă odihniţi,
Grija nimeni nu v-o poartă,
Veţi găsi acolo paie
Şi o bundă atârnată.

Eu mă duc s-aduc mâncare,
Nişte apă de băut,
Să fac nişte scutecele
Din cămaşa ce s-a rupt.

(Povestitorul)

Animalele săteau
Liniştite, rumegând,
Din priviri îi urmăreau
Pe cei doi străini trecând.

Au ajuns în colţul stânii
Unde liniştea domnea
Şi unde aici stăpânul
Când şi când mai şi dormea.

Multe turme fiind pe-afară,
Câţiva dintre păstori
Curioşi priveau la steaua
Care le dădea fiori.

Mai tare ca un luceafăr
Strălucea deasupra stânii,
De se minunau cu toţii,
Şi slugile, şi stăpânii.

De acum în scutecele,
În ieslea vitelor,
Se născu-mpăratul lumii
Şi-al lumii Mântuitor.

Totul ce era în jur ,
Fân şi paie risipite,
Străluceau ca de argint
Şi cu aur poleite.

Mai vedeau cum se coboară
Pe sub bolţile cereşti
Ieslea de o înconjoară
Cete, cete îngereşti.

Se-auzeau cântând în stână
Imnuri şi cu osanale,
De se întrebau păstorii
Dacă toate sunt reale.

Magii cum văzură steaua
Că pe cer ea s-a ivit,
La Iisus să se închine
În grabă au şi pornit.

Parcurgând lunga distanţă
De-acasă când au pornit
Până la pruncul Iisus
Ceva timp le-a trebuit.

Cei trei magi, ajunşi în ţara
Unde Irod era rege
Mai întâi ei întrebară
Care drum la curte merge.

S-au gândit c-ar fi mai bine
Să meargă şi să-i vorbească
Acelui rege Irod
Decât să îl ocolească.

Că era răutăcios
Şi cam iute la mânie,
Scotea sabia din teacă
Oricine putea să fie.

(Gaşpar)

- Plecăiuni, Măria ta,
Am venit să te vedem
Şi de poţi să ne dai sfaturi
La ce vrem ca să aflăm,

Să ne spui un drum mai scurt,
Că n-am vrea să-ntârziem,
Ci s-ajungem mai curând
La Iisus să ne-nchinăm.

(Irod)

– Dar cine-i acest Iisus,
Să mergeţi la închinat?

(Gaşpar)

– E Mântuitorul lumii
Şi al lumii Împărat.

(Irod)

– Nu cred că-n acest ţinut,
Unde legea eu împart
Să nu fiu aflat eu vestea
Că se naşte-un împărat

Dar văd că voi ştiţi mai bine
Că demult e prevăzut
Pruncu-acesta să se nască
Chiar la mine în ţinut.

Trecerea vi-i aprobată,
Mergeţi voi şi îl căutaţi,
Şi îmi daţi şi mie veste
Înapoi când vă-nturnaţi.

Căci aş vrea şi eu atuncea
Ca să văd Pruncul divin
Şi cu mare plecăciune
Să mă duc să mă închin.

(Baltazar)

– Mulţumim, Măria ta,
C-aţi avut cu noi răbdare,
Haideţi, fraţilor, să mergem,
Ne-om vedea la înturnare.

(Melchior)

– Ce zici, Gaşpare, de ăsta?
Mi-a părut neîncrezător,
Bine c-am scăpat, să mergem,
C-a fost prea iscoditor.

(Gaşpar)

– Cine ştie ce gândeşte
Cu mintea lui de tiran,
Că se speria oricine
Când de rege întrebam

Că m-a tras unul de-o parte
Spunându-mi să-l ocolim,
Şi de cumva nu se poate
S-avem grijă ce grăim.

(Baltazar)

– Uite-o, încă străluceşte
Steaua cea prevestitoare,
Să căutăm o scurtătură,
Parcă nu mai am răbdare

(Povestitorul)

Şi nu după multă vreme
Magii lângă Prunc au stat,
Aur, smirnă şi tămâie
Din desagi au deşertat
Şi cu multă bucurie
Lui Iisus s-au închinat.

(Gaşpar)

– Mi-a venit în vis un înger
Şi mi-a spus, când ne-nturnăm,
O cale ocolitoare
Către casă să aflăm.

(Povestitorul)

După ce prinde de veste
Că magii l-au păcălit ,
Lui Irod un gând satanic
În minte i-a încolţit.

(Irod)

– Căpitan de oşti, la mine!
Luaţi aminte, nu uitaţi,
Pruncii până la doi ani
Să fie decapitaţi

Cei de parte bărbătească
Nici unul să nu vă scape,
Scotociţi în toată casa
Şi în gaură de şarpe.

(Povestitorul)

Dar Arhanghelul Gavril
Pe Iosif l-a prevenit
Să ia Mama şi Copilul
Şi să plece negreşit.

Mii şi mii de prunci muriră,
Mii şi mii de copilaşi
Ce măriră-n cerul sfânt
Cetele de îngeraşi

Şi tot atâtea măicuţe,
Cu ochii înlăcrimaţi
Ani la rând şi-au plâns copii
C-au murit nevinovaţi.

După ce-a murit Irod
Lui Iosif îngerul i-a spus
Că poate să se întoarcă
Cu Maria şi Iisus.

După ce trecură anii
Şi din morţi a înviat
A văzut întreaga lume
Cine-i Marele-Împărat!