| Moartea satului şi fericirea sexy la români | Autor: Mihail Neamţu E început de septembrie şi soarele blând al serii mângâie vechi amintiri. Uşor nostalgică, memoria copilăriei evocă forfota începerii anului şcolar, plăcerea sortării rechizitelor, savoarea ultimilor pepeni şi culesul viilor la ţară. Cândva, pentru cei pioşi, „Înălţarea Sf. Cruci” era sărbătoarea care marca începutul recoltelor de toamnă. Anul acesta, graurii s-au năpustit mai devreme peste ciorchini şi, cel puţin într-o parte a Olteniei, munca începe prematur. |
| Rating: 1 |
Evaluarea este disponibila
doar membrilor.
Conecteaza-te pentru a vota. |  Câţi oameni mai răspund chemării pământului? Câţi mai au putere, ghes şi timp s-o facă? Pustiite de sărăcie, boală, bătrâneţe ori sterilitate, răvăşite de exilul la oraş sau fuga în străinătate, satele româneşti nu-şi au viitorul în mâini. Patru decenii de ocupaţie comunistă şi alte două de politici asistenţialiste au anulat clauza independenţei ţăranului şi a mândriei locale. Infrastructura e proastă. Demografia, la rândul ei, deprimantă: prunci în leagăn la fel de puţini ca ţânci în bătătură. În schimb, gropile la cimitir şi parastasele s-au înmulţit. Peste toate, însă, ruralitatea noastră suferă de-o boală ocolită de standardele noi de „calitate a vieţii”. Am descoperit urme ale acestei patologii în timpul reîntâlnirii cu o insulă din România profundă.
Prins la oraş cu griji lumeşti şi hăituit de obligaţii profesionale, mi-am dorit cu jind un scurt repaos prin reîntoarcerea la origini. E sfârşit de săptămână. Cobor dintr-un taxi şi două bagaje încep rostogolirea grea, pe role poticnite, spre Gara de Nord. Privesc ceasul din intersecţie, îmi verific buzunarele, ajustez rucsacul pe umeri şi adulmec din fugă mirosuri contradictorii. Vapori impregnaţi de şaorma se întâlnesc, după colţ, cu clorina unui „WC” din subsol. Peste un minut sunt la casa de bilete. Sub bărbia unui domn elegant văd cum emanaţia proaspătă de after-shave se bate cu acreala transpiraţiei din incintă. Pe aici, apa n-a întâlnit frecvent detergentul.
Chiar şi aşa, peisajul e pitoresc. Trei montaniarzi veseli se distrează pe seama unui cerşetor cu burta goală. O tânără corporatistă grăbită şi un pensionar obosit stau împreună la coadă. Aflu că ghişeul „business class” vinde, fără urmă de discriminare, bilete pentru toate trenurile: un personal către Lehliu, un intercity de Arad şi, în ceea mă priveşte, un rapid spre Craiova.
Citeşte restul articolului | |
|
