| Declin occidental la moartea unui idol: Michael Jackson | Autor: Mihail Neamţu S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascude în altă parte: dezordinea psihică. |
| Rating: 1 |
Evaluarea este disponibila
doar membrilor.
Conecteaza-te pentru a vota. |  Vlăstarul unei familii înzestrate muzical, MJ a venit în lume ca fiecare dintre noi: inocent şi promiţător. Munca şi talentul l-au făcut rapid popular într-o lume avidă de nou şi splendoare. A pornit la drum timid, inofesiv, simpatic. Debutul triumfal, angajând sute de concerte pe trei continente, a fost înghiţit rapid de şirul unor patetice eşecuri personale. După zeci de albume vândute în beneficiul unei averi considerabile, o duzină de operaţii estetice (câteva datorate unui nefericit accident pirotehnic pe scenă), experimente maritale ratate şi aventuri sexuale de tot soiul, MJ a sfârşit printr-o negare stranie a propriei sale umanităţi.
Chiar şi aşa, s-au găsit milioane de „fani şi admiratori” să bocească moartea acestui idol, de la Madonna, Mariah Carey şi Paul McCartney până la Nelson Mandela, Barack Obama, Bill Clinton, Colin Powell şi Adrian Năstase. A lipsit, pesemne, doar Regina Marii Britanii… Unde este discernământul? Când un soldat american moare în Afghanistan, pentru a da o şansă la educaţie copiilor şi femeilor aflaţi sub teroarea talibanilor, mass-media tace. Când tânăra Neda a fost ucisă pe străzile Teheranului de miliţiile lui Ahmadinejad, comentariile au rămas superficiale. Nimeni nu s-a grăbit să instituie medalia „Neda Agha-Soltan” pentru suporterii libertăţii din lumea arabă. În schimb, CNN a oferit transmisiunea live de la înmormântarea mega-starului, cu numeroase intervenţii din lumea show-biz. În timp ce unii vedeau fantome la domiciliul lui MJ, poliţiştii investigau bârfele din jurul alcovului-vedetă. Facebook a raportat şapte milioane de fani înscrişi în doar câteva zile. Politicienii au fost chemaţi şi ei să ţeasă un scurt elogiu funerar, cu acelaşi limbaj de lemn, bun pentru doar pentru chipuri cioplite. Printre trandafiri, lacrimi şi laseri, un „reverend” l-a disculpat pe Michael de orice posibilă mefienţă a contemporanilor. „Omagiu planetar!” au titrat ziarele, căutând să împăieze mai departe spectrul terifiant al unui asurzitor vid existenţial.
M-am întrebat, atunci, cu egală sinceritate: unde se ascunde stima de sine a Occidentului în aceste clipe? Care sunt criteriile după care ajungem să onorăm o personalitate publică? În ce fel distingem într-un produs mass-media şi un creator capabil să existe şi în absenţa reflectoarelor? Cum raportăm virtutea privată la excelenţa publică atunci când avem de-a face cu artişti (marcaţi profund de tumultul propriei subiectivităţi), genii intelectuale din zona tehnică (unde obiectivitatea unei descoperiri ştiinţifice fac irelevante derapajele biografice)? Cum poate acelaşi Occident să-l venereze pe Ioan Paul al-II-lea, într-un deces onorat de atâţia şefi de stat, dar şi pe Michael Jackson? Pregăteşte cultura de masă eutanasierea acelei părţi virile de cultură vestică, prin care s-au născut instituţiile politice stabile şi performanţele prosperităţii sale economice? Cum ar percepe o cu totul altă lume — de la telespectatorii Al-Jazeera în lumea musulmană până la confucienii puritani ai Chinei — un asemenea raport media despre nihilismul apusean? Când nostalgia adolescenţei se poate fixa pe asemenea obiecte de cult mediatic, nu marcăm definitiv sfârşitul unei ere?
Citeste restul articolului... | |
|
